Tehnici de consiliere behavioriste

Psihoterapiile cognitive şi comportamentale (CBT) sunt abordări psihologice bazate pe principii ştiinţifice, pe care studiile de specialitate le-au indicat ca fiind eficiente pentru gamă largă de probleme.

În cadrul intervenţiei de tip CBT, clienţii împreună cu terapeuţii conlucrează pentru a identifica şi înţelege problemele, văzute ca relaţie dintre gânduri, emoţii şi comportamente.

De regulă, abordarea se centrează pe dificultăţile întâmpinate de client în prezent şi se bazează pe  perspectiva comună pe care terapeutul şi clientul au asupra problemelor clientului. Aceasta duce în continuare la identificarea unor scopuri şi strategii terapeutice precise, monitorizate şi evaluate în permanenţă, specifice psihoterapiilor de scurtă durată.

Psihoterapeuţii specializaţi în psihoterapiile cognitive şi comportamentale lucrează atât cu individul, cât şi cu grupul sau cu familia. Intervenţia de tip CBT poate fi utilizată pentru a ajuta orice persoană, indiferent de abilităţile, nivelul educaţional, etnia, rasa, sexul, sau preferinţele sexuale ale acesteia.

De regulă, ca formare profesională de bază, psihoterapeuţii cognitiv-comportamentali sunt specialişti în sănătate: asistente medicale, psihologi, medici, asistenţi sociali, consilieri psihologici etc.

  Deşi toţi psihoterapeuţii  cognitiv-comportamentali se ghidează după principiile prezentate anterior, în practică aceştia pot fi întâlniţi cu titulaturi diverse, indicându-i ca specialişti în: psihoterapie cognitivă, psihoterapie comportamentală, psihoterapie cognitiv-comportamentală sau psihoterapie raţional-emotivă şi comportamentală.  

 Aceste titulaturi diverse reflectă adesea preferinţele şi formarea diferiţilor psihoterapeuţi în utilizarea unor tehnici şi strategii care ţintesc în mod direct (1) schimbarea gândurilor dezadaptative, a asumpţiilor şi credinţelor persoanei (psihoterapie cognitivă), (2) schimbarea comportamentelor dezadaptative (psihoterapie comportamentală), (3) schimbarea credinţelor şi a comportamentelor dezadaptative (psihoterapie cognitiv-comportamentală; psihoterapie raţional-emotivă şi comportamentală). 

 Indiferent de denumirea particulară utilizată, abordarea este cunoscută ca intervenţie psihoterapeutică cognitivă şi comportamentală (CBT).

Scopul principal al tuturor psihoterapeuţilor cognitiv-comportamentalişti este să îşi ajute clienţii să facă schimbările dorite în felul în care gândesc, simt şi se comportă.

În cadrul psihoterapiilor cognitive şi comportamentale, terapeutul şi clientul conlucrează pentru a:

• contura perspectivă comună asupra problemelor clientului;
• identifica modul în care acestea afectează gândurile, comportamentele, emoţiile şi funcţionarea zilnică a persoanei.

Pornind de la înţelegerea problemelor specifice fiecărui client în parte, terapeutul va colabora cu acesta pentru a stabili scopuri terapeutice şi a elabora de comun acord planul de tratament. 

Intervenţia îşi propune să îl ajute pe client să găsească pentru problemele sale soluţii mai eficiente decât modalităţile de adaptare folosite până în acel moment.

 Aceasta presupune implicarea clientului în exersarea a noi modalităţi de coping în timpul dintre şedinţele de psihoterapie. 

Terapeutul şi clientul stabilesc de comun acord numărul de întâlniri necesare. Numărul şedinţelor diferă în funcţie de natura şi severitatea problemelor clientului. De regulă, intervenţia de tip CBT presupune întâlnire de aproximativ 60 de minute în fiecare săptămână, pe durată de 10-15 săptămâni, perioadă care se poate scurta sau lungi, după caz. 

După încheierea tratamentului,  terapeutul stabileşte împreună cu clientul câteva întâlniri pentru urmărirea şi menţinerea progreselor înregistrate.

Până în prezent, psihoterapiile cognitive şi comportamentale au constituit obiectul a numeroase studii vizând eficienţa şi eficacitatea teoriilor şi a  pachetelor de intervenţie.

Acestea au indicat faptul că intervenţia cognitivă şi comportamentală este eficientă, în special pentru următoarele categorii de probleme:

1. anxietate şi atac de panică
2. fobii
3. sindromul oboselii cronice
4. depresie
5. tulburare obsesiv-compulsivă
6. tulburări alimentare
7. tulburări sexuale şi de relaţionare
8. tulburări specifice copilului şi adolescentului
9. tulburări generale legate de sănătate
10. durere cronică
11. tulburări ale impulsului (ex., ticuri)
12. dificultăţi legate de furie şi agresivitate
13. dependenţa de substanţe (droguri şi alcool)
14. schizofrenie şi alte tulburări psihotice
15. tulburări asociate cu dificultăţile de învăţare
16. tulburări bipolare
17. tulburare de stres posttraumatic
18. tulburări de somn.

PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ ÎN CONSILIERE

Perspectiva comportamentalistă a fost iniţiată de J. B. Watson.

Conceptele de bază ale modelului comportamentalist sunt cele de întărire socială şi control al comportamentului.

               Întărirea socială se materializează prin utilizarea adecvată a stimulilor din mediu (emise de către persoanele semnificative pentru client) astfel încât comportamentele dezirabile  să fie recompensate (sporind astfel posibilitatea ca acestea să fie reiterate).

 Consilierea devine astfel un proces de învăţare (şi de control al comportamentului în raport cu mediul social).

Rezultă că scopul consilierii constă în decondiţionarea individului şi stingerea comportamentelor nedorite şi înlocuirea lor cu comportamente adaptative.

Relaţia de consiliere

Urmând orientarea punctului de vedere pragmatic, behavioriştii au nesocotit iniţial importanţa relaţiei de consiliere. Lucrul acesta a fost susţinut şi de observaţia că în cazul unor probleme mai simple şi a unor clienţi mai cooperativi, tehnicile comportamentale clasice sunt eficiente şi-n absenţa unei relaţii de consiliere de calitate.

Dar când clientul nu se identifică cu scopurile terapiei, ele trebuie atinse prin  responsabilizarea ambilor participanţi pe baza unei relaţii bazate pe încredere şi empatie.

Ţelurile fiind comune atât pentru consilier cât şi pentru client (îmbunătăţirea calităţii vieţii clientului, mai buna cunoaştere de sine a acestuia având ca finalitate mai reală raportare la mediul exterior şi interior), acestea pot fi atinse printr- colaborare permanentă.

În consilierea comportamentală este evidentă relaţia directă, de tip educaţional (chiar directivă şi manipulatoare) ceea ce aproape garantează găsirea unor soluţii la problema clientului.

Tehnici de consiliere behavioriste

       În cadrul acestei tehnici clientul este învăţat să se relaxeze şi să se comporte într-un mod care exclude apariţia anxietăţii în prezenţa stimulilor anxiogeni.

       Comportamentele anxioase sunt considerate deci răspunsuri condiţionate. Pentru atingerea acestui deziderat trebuie parcurse trei etape:

• învăţarea relaxării (pe parcursul a 6 şedinţe). Principala metodă este cea a relaxării musculare progresive deşi pot fi folosite şi şi hipnoza sau meditaţia;
• stabilirea ierarhiilor, adică enumerarea situaţiilor generatoare de anxietate în ordine descrescătoare;
• etapa desensibilizării poate fi atinsă când subiectul stăpâneşte bine tehnicile de relaxare. Odată ajunşi în această etapă consilierul descrie scene anxiogene, începând de la cele aproape neutre şi înaintând progresiv pe linia stimulilor generatori de anxietate. Subiectul este încurajat să-şi reprezinte scenele descrise. Şedinţa se termină când clientul afirmă că se teme.

Procesul de consiliere se termină când clientul devine apt să rămână relaxat la stimulii anxiogeni. Şedinţa de desensibilizare durează de obicei 30 de minute cu frecvenţă de 2-3 ori pe săptămână, putând să se întindă pe câteva săptămâni pânâ la câteva luni. Tehnnica desensibilizării este utilă pentru reducerea tracului de examen, terapia fobiilor, tulburărilor anxioase sau a unor tulburări sexuale.

 Tehnica aversivă

Tehnica aversivă presupune înlăturarea comportamentelor nedorite prin metoda (clasică) a sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor  pozitive cât şi utilizarea unor stimuli aversivi.

Întăririle pozitive constau în prezentarea unui stimul pozitiv după un răspuns cu scopul de a creşte rata şi intensitatea răspunsului. Ca reguli ale întăririi pozitive menţionăm:

• Să fie aplicat constant (pt. a forma un comportament nou)
• Să fie aplicat intermitent (pt. a întări un comportament deja dobândit)
• Să fie aplicate imediat
• Să fie aplicate particularizat.

Întăririle negative presupun un prezentarea unui stimul negativ la un comportament indezirabil, în scopul de a schimba acel comportament cu unul mai potrivit.

Reguli ale întăririlor negative:

• Se aplică imediat
• Se aplică cu calm
• Nu este criticată persoana ci comportamentul
• Sunt asociate obligatoriu cu întărirea comportamentelor dezirabile
• Sunt precedate de un avertisment.
• Sunt interzise cu desăvârşire pedepsele corporale (deoarece acestea atacă persoana şi nu comportamentul, valorizând forţa fizică)!
• Sunt contraindicate, de asemenea, etichetările!

Antrenamentul asertiv şi Modelarea

               A fi „asertiv” presupune  „a-ţi afirma drepturile, a-ţi face admisă legitimitatea; a te pronunţa clar şi constructiv, chiar în absenţa unei dovezi tangibile; a-ţi spune părerea fără reţineri, adesea în faţa unor interlocutori ostili.”                     Asertivitatea este dimensiune subsumată inteligenţei emoţionale.

         Asertivitatea este un mod de relaţionare care se opune agresivităţii dar şi comportamentului pasiv şi/sau defensiv. Ea este un optim comportamental cu maximă dezirabilitate socială.

        Răspunsul asertiv presupune alegere conştientă, decizie clară, flexibilitate, curaj şi încredere. El se circumscrie în sfera preocupărilor de dezvoltare personală a individului.

S-au conceput Programe speciale de antrenament asertiv cu aplicabilitate în tratarea tulburărilor emoţionale, a anxietăţii, depresiei, fobiilor, tulburărilor psihosomatice. Aceste programe sunt urmate de obicei în cadrul grupului dar e posibil ca ele să fie desfăşurate şi sub formă de program individual (sub îndrumarea consilierului) ele devenind azi excelente antrenamente structurante de dezvoltare generală a personalităţii.

În antrenamentul asertiv sunt abordate teme ca:

• Primirea şi refuzarea unei solicitări
• Interacţiunea cu opersoane insistente
• Formarea de abilităţi de comunicare (adresarea unor întrebări, parafrazare, etc.)
• Menţinerea asertivităţii în faţa agresivităţii

Antrenamentul asertiv se bazează în primul rând pe restructurarea cognitivă a informaţiilor despre sine.

Modelarea presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile, prin imitarea altor persoane înalt valorizate.

Învăţarea socială după model se poate realiza sub forma jocului de rol utilizate pentru depăşirea situaţiilor conflictuale.

          Consilierul poate sprijini clientul prin verbalizarea strategiilor interioare de prelucrare şi depăşire a unei situaţii problematice, prilejuindu-i acestuia din urmă să-şi verifice propriile-i strategii.

Bibliografie

Enăchescu C. – Tratat de psihanaliză şi psihoterapie. Iaşi, Polirom 2003

Brainster Ph. – Terapia cognitivă. Iaşi, Polirom 2004